Academia feminina

Prima parte: Coincidenta stranie

A doua parte: O inima franta, un suflet ratacit

A treia parte: Teme de facut si lectii de invatat

Unde-i week-endul linistit pe care l-am comandat??Unde-i pizza? Linistea? Patul moale si sezlongul de bronzat? Bunicii Dianei erau prea veseli de compania nepotilor mai mici, sub zece anisori care ii vizitau. Nu vreau sa fiu rautacioasa. Si nu am de gand sa ii judec. Poate si eu as fi la fel daca as avea casa plina. Dar locuinta asta pare extrem de aglomerata! Cei mici imi toarna lipici in par cand dorm, ma stropesc cu apa, ocupa baia din 2 in 2 minute, plang din te miri ce…!! Puslamaua cea mai rea de cinci primaveri, mi-a aratat limba si m-a calcat pe picior intrucat ii strivisem jucaria. De unde aveam sa stiu ca domnul Teddy Bear are suflet? Si ca se odihneste pe scaunul bucatariei?

Diana se amuza teribil de iritarea mea. In special de lipsa posibilitatii de a reactiona. De unde au atata energie? Am jucat cu ei “Ascunsa” si i-am gasit la masa. Se plictisisera sa astepte. Rasfatatii!

Dupa apusul soarelui, ma concentram la drumul esential gradina-pat. Am dat la o parte plapuma, sa pot sfarsi macar o noapte intreaga de somn. Ocupata, mintea mea procesa greu evenimentele din jur. Insa nu-l ratam pe asta sub nici o forma. Un chitait sprinten si o furnicatura firava se juca cu codita pe piciorul meu. Soarece!!!!!!! Dintr-o miscare, am sarit din pat sub pat. Venii dupa mine si m-am intors in fortareata cu fulgi. Totul zbura in jurul meu, tremuram de frica si amutisem in confruntarea cu patrupedul minuscul. Brusc mi-am adus aminte de Kiki, hamsterul puslamalei aleia mici. Fir-ar! Alta farsa!! O sa ii fac bucati pe tancii aia mici!!

Scarile iscau obiecte imaginare de care ma impiedicam in trecere (dau vina pe lucruri cand sunt grabita). N-am ezitat sa manifest gesturi nervoase, un mers arongant si un pumn strans… toate s-au inmuiat, insa, cand o liniste sumbra imi sanctiona imaturitatea.

-Nu pleca bunico!

-Da, noi vrem sa stai pe veci langa noi.

-Te iubim, nu vrem sa te pierdem…

Copii erau adunati in cerc plangand amarnic. Bunica le explica sau mai bine spus, a fost nevoita sa raspunda la intrebarile micutilor. Catelul din curte murise. Acel animal drag casei, bland ca o adiere usoara a aromelor de vanilie isi pierduse viata.

-Era batran si a murit…imi sopti unul din ei.

-Iar bunica e si ea batrana, nu vrem sa moara…

Diana ii privea plina de dragoste revarsand unii asupra altuia mangaieri si imbratisari nascute din puterea sincera a dragostei familiale. Asta era familia.. stalpul de baza al individului. In bratele ei te retragi cand lumea se naruie…

Regretand fostele ganduri razboinice, am apucat telefonul si jurnalul. Mi-am sunat sora sa ii spun ca o iubesc. Nu o facusem niciodata. Dar asta, in momentul respective, mi-a dat o a doua pereche de aripi. Jurnalul a primit noua mea lectie “pretuieste-ti familia…”

[Va urma...]